HocusPocusPreparatusBlog(us)

words, words, words.com weblog

Caderi si… „caderi”

Saptamana asta am „dat gata” trei carti: „Damnare„, de Lauren Kate, „Blestemul din Swoon„, de Nina Malkin si „Doamna in rosu pe fundal cenusiu„, de Miguel Delibes. Pot sa spun ca e si ca urmare a hotararii mele de a participa la ultimul concurs al Daniellei🙂, unde mi-am propus o lista de lecturi „infernala” pentru toamna asta. E infernala nu pentru ca ar cuprinde neaparat chestii horror, ci pentru ca timpul meu liber e infernal de putin🙂. Dar sa ma intorc la cele trei lecturi. In continuare m-am gandit sa scriu cate ceva despre cele trei carti, bineinteles propriile mele pareri, asa cum vad ca obisnuiesc si altii prin blogosfera😀 (pe modelul „datul cu parerea e sport national” :D). Pentru formatul comentariilor tin sa-i multumesc Roxanei, care are blogul Pustoaica scrie, care m-a inspirat.

Poate va nedumereste titlul😀. Ideea e ca doua dintre cartile citite au legatura cu caderea, luata atat in sens propriu (o cadere din copac ce devine intriga cartii), dar si in sens figurat (mitul ingerului cazut, adica dizgratiat de divinitate).

1. Titlul: Damnare (Fallen)
Autorul: Lauren Kate
Traducatorul: Diana Calangea
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2010

Opinia mea: Cu riscul de a-i supara pe fani, as putea spune ca s-a stricat orzul pe gaste. Ca sa fiu mai precisa, cartea avea o ideea de plecare foarte generoasa (mitul ingerului cazut impletit cu o poveste de dragoste eterna si tragica fixata intr-un cerc blestemat de reincarnari succesive), care insa a fost facuta praf de o executie slaba. Nu spun ca autoarea n-ar avea talent, pentru ca o idee ca asta sugereaza talent, dar lipsa de „mestesug”, de experienta intr-ale dezvoltarii unei povesti a facut ca actiunea sa treneze nepermis de mult, iar personajele sa fie doar schematice, bidimensionale.

Ca cititor, am simtit o mare frustrare de fiecare data cand in sfarsit se ajungea la un punct in care aflam cate ceva, dar apoi totul era lasat in coada de peste, fara explicatii, fara adancime. Punctul de plecare a fost bine planificat,  plasarea in spatiu e grozava: actiunea are loc intr-o scoala de corectie dotata cu garduri ghimpate, cladiri ca niste buncare, o biserica transformata in sala de sport cu bazin de inot de dimensiuni olimpice si un cimitir gotic. Dar actiunile si sentimentele personajelor par lipsite de motivatie, de o logica oarecare.

Avem o perspectiva narativa unica, cea a lui Luce, personajul principal, o tanara de 17 ani, care se indragosteste de doi baieti diferiti, fara a se hotari prea clar cu care isi doreste sa fie pana la urma. Ea este terorizata de niste umbre pe care le vede si din cauza carora copilaria i-a fost marcata de tratamente psihiatrice, stim ca-si iubeste parintii si ca acestia o iubesc pe ea, desi, avand in vedere ultimele evenimente care au adus-o la noua ei scoala, se tem de ea.

Cumva, autoarea nu reuseste sa impuna un ritm naratiunii, sa te convinga sa simpatizezi cu personajele, sa te faca sa doresti sa ramai in lumea fictionala creata de ea si dupa ce ai terminat de citit cartea. Multe lucruri pur si simplu nu se leaga in poveste, astfel incat aceasta sa devina un tot unitar. Un exemplu este scena caderii ingerului in cimitir. Este lasata in coada de peste. Unde a disparut ingerul ulterior? Nu am aflat nici de ce se aflau acolo si cei doi baieti care o iubesc pe Luce, Daniel Grigori si Cam. Ei ce facusera de erau pedepsiti? Ni se da povestea cu picnicul Lucindei cu Cam si intalnirea cu sarpele care o oripileaza pe fata, apoi aflam ca baiatul ii ofera un medalion de aur cu un sarpe. Ei, si ce? Ea ba il poarta, ba nu il poarta, dar care e legatura cu povestea, cum afecteaza asta povestea, ei bine, asta nu prea aflam. Doar franturi de cate ceva. Apoi este lectia aceea de religie a domnisoarei Sophia care iar nu prea se leaga. Este pur si simplu tuflita in poveste. Apoi imposibilitatea Lucindei de a spune nu atunci cand asta vrea, ceea ce o face sa para un soi de plangacioasa egoista.

Daca luam scena dinspre final, unde punctul culminant ar trebui sa fie batalia dintre nefilimi, care se pare ca sunt de doua feluri: mai viciosi si mai putin viciosi (adica sunt „cazuti” in grade diferite), atunci putem spune ca explozia e un biet foc de artificii. Nu ni se prezinta batalia, ci o urmarim pe Luce fugind sa se ascunda, pentru a fi salvata apoi de Daniel. Mda, ce sa spun!? Sindromul Twilight🙂 (vezi volumul „Eclipsa”, dar macar acolo avem parte de o scena de batalie ca la carte).

La capitolul plusuri, as putea spune ca din cand in cand mai apar cateva glumite bune, ceva jocuri de limbaj, dar nimic iesit din comun. Per ansamblu, este o lectura decenta, dar pe mine nu m-a convins prea tare sa citesc si restul seriei, care se pare ca are 4 volume pana la urma. M-am desprins foarte usor de universul fictional al cartii, ceea ce pentru mine e un semn de rau augur.

Personajele: Personajul principal este Lucinda Price, zisa Luce, o muritoare de care se indragosteste iar si iar un inger cazut, dar dragostea lor este blestemata sa nu aiba continuare niciodata. Perspectiva narativa este subiectiva, Luce fiind si naratorul. Celelalte personaje importante: Daniel Grigori, Cam, Arriane, Penn, Gabbe, domnisoara Sophia, parintii Lucindei, dl Cole. Problema tuturor acestor personaje e ca nu sunt deloc dezvoltate de autoare. Actiunile, atitudinile si gandurile lor nu au o baza parca, nu le putem motiva alegerile pe ceva ce am sti despre ele. E ca si cum trebuie sa le luam de bune, pentru ca asa vrea autorul, fara sa intelegem de ce actioneaza asa, care sunt resorturile lor psihologice. Adica avem pesonaje schematice, bidimensionale. Am vazut pe undeva ca s-au facut chiar tabere in ceea ce priveste pretendentii Lucindei, pe acelasi model Twilight, aici avand taberele (teams): Daniel, Cam si Miles (asta e un personaj care apare in volumul 2). Prefer sa nu ma pronunt🙂.

Sfarsitul:  Propune clar o continuare prin Epilogul in care cei doi nefilimi, Daniel si Cam, ajung la un acord pe o perioada scurta de timp in ceea ce priveste obiectul interesului lor comun: Luce.

Coperta: Cine a zis sa nu judeci o carte dupa coperta ei avea mare dreptate. Coperta este fabuloasa. Pur si simplu nu trebuie sa mai citesti cartea ca sa intelegi ideea =)). Inclin sa cred ca artistul care a conceput si realizat copertele seriei a inteles sa-si faca treaba mult mai bine ca autoarea.

Citat: „Asadar, nu uitati, deviza este <Hapuri, paturi, leduri>.”

Punctaj: 3 / 5

2. Titlul: Blestemul din Swoon (Swoon)
Autorul: Nina Malkin
Traducatorul: Bogdan-Alexandru Sasu, Shauki Al-Gareeb

Editura: Leda
Anul aparitiei: 2011
Opinia mea:  Lectura este destul de liniara, dar ideea golemului scapat de sub control si intriga cartii (caderea lui Pen dintr-un copac in care cu 250 de ani in urma un tanar fusese spanzurat pe nedrept si inainte de a-si da obstescul sfarsit a reusit sa-i blesteme pe locuitorii Swoon-ului, cu aceasta ocazie fantoma lui intrand in corpul fetei) este provocatoare. Per ansamblu, cartea mi-a placut, a fost usor de lecturat, dar unul din plusurile acesteia este limbajul. Este plin de glume si aluzii, jocuri de cuvinte, iar personajul principal, o tanara de 17 ani numita Dice, are un simt al autoironiei si al ironiei foarte dezvoltat, ceea ce a fost foarte pe placul meu. Pe de alta parte, nici in aceasta carte nu avem cine stie ce focuri de artificii, desi finalul este mult mai bine orchestrat de autoare decat cel al cartii despre care am vorbit anterior. Uneori se exagereaza cu prezentarea unor actiuni fara prea multa importanta pentru conflict, aceasta trenand actiunea in mod inutil. Si aici as fi dorit, ca cititor, sa ma faca autorul sa simpatizez mai mult cu tragedia personajului Sin, dar nu prea i-a iesit. Daca autoarea a dorit prin numele personajelor sa fie sarcastica la adresa stupizeniei americane generalizate, atunci i-a reusit si dovedeste inteligenta, daca asta a fost doar din intamplare, atunci este un lucru bun pentru carte. Este o carte din categoria Young Adults, iar eu n-as recomanda-o celor sub 15-16 ani, avand in vedere unele scene nu prea ortodoxe🙂. Daca Leda va hotari sa traduca si cealalta carte din serie, Swear, cred ca m-as incumeta sa ma intorc in universul fictional creat de Nina Malkin, pentru ca Dice e destul de nostima, cam pe modelul Sookie Stackhouse din seria „Vampirii Sudului”, dar cu un coeficient de inteligenta superior.

Stilul autoarei este spontan, vesel, alert si are cateva gaselnite inteligente, gen lacrimile creatorului pot insufleti (la propriu) creatia🙂 (nu va spun mai mult, ca sa nu va stric placerea si surpriza lecturii).

Personajele: Candice Reagan Moskow, aka Dice, este o tanara de 17 ani, evreica, cum altfel decat speciala, care este diagnosticata cu epilepsie, desi ea este convinsa ca este paranormala, nu epileptica, dar isi tine gura in aceasta privinta, tocmai pentru a nu cauta necazul cu lumanarea. Ceea ce este foarte inteligent din partea ei. Dupa un incident care conduce la moartea celei mai bune prietene ale sale, Ruby Ramirez, despre care aflam mai multe amanunte abia la sfarsitul romanului,  si datorita „bolii” sale, parintii fatei hotarasc sa cumpere o casa in Swoon, Connecticut, vizavi de casa surorii mamei lui Dice, si sa o aduca pe fata de la New York sa locuiasca aici, bineinteles, spre binele ei. Desi total diferita de locuitorii din Swoon, atat ca aspect, cat si ca gandire, Candice, devenita Dice (=zaruri), este imediat acceptata si luata sub aripa sa protectoare de verisoara Penelope (Pen), care este de aceeasi varsta cu ea. O serie de evenimente incepe sa bulverseze intreaga comunitate odata cu caderea in cap a lui Pen, dintr-un copac in care la 1769 fusese spanzurat tanarul Sinclair Youngblood Powers. Fantoma acestuia intra in trupul lui Pen si de aici incolo incepe distractia. Capacitatile de medium ale lui Dice o ajuta pe fata sa-l scoata la iveala pe cel care o poseda pe verisoara ei si sa-i afle povestea. Dar treaba e ca se indragosteste iremediabil de el. Totusi, vrea sa o exorcizeze pe Pen, care incepe sa faca tot felul de lucruri nepermise fiind influentata de fantoma lui Sin. Cu parere de rau pentru ca nu-l va mai vedea pe baiat asa cum crede ea, infaptuieste ritualul exorcizarii, asa dupa cum el a invatat-o, si o scapa pe verisoara de fantoma, dar creeaza, fara sa stie, un necaz si mai mare pentru oras: mai exact un golem, si inca unul cam scapat de sub control din cauza unor circumstante neasteptate ale crearii lui. Golemul este chiar Sin, care vrea nici mai mult nici mai putin decat razbunare.

Per ansamblu, personajele sunt bine dezvoltate, actiunile si atitudinile lor sunt motivate, au coerenta, cu toate ca mai sunt si scapari (nu e prea dezvoltat personajul Ruby Ramirez, apoi nu prea are finalitate si nu se prea leaga in poveste episodul in care Dice o viziteaza pe matusa Anaisa).

Sfarsitul: Este cumva neasteptat. Personal, ma asteptam la ceva mai soft, dulceag, dar am fost surprinsa placut de un final dulce-amarui.🙂

Coperta: Surprinde foarte bine continutul, esentialul acestuia, intr-un mod subtil. Cred ca este foarte reusita si il felicit sincer pe cel care a conceput-o si realizat-o.

Citate: „Muzica blues este alchimie – ciocanul de aur al puterii forjat din minereul meschin al situatiilor urate.”

„Dar daca vorbele ar fi bani, prostii ar fi miliardari.”

„Cei mai buni ascultatori sunt cei care citesc printre randuri.”

Punctaj: 4/5

3. Titlul: Doamna in rosu pe fundal cenusiu (Senora de rojo sobre fondo gris)
Autorul: Miguel Delibes
Traducatorul: Tudora Sandru Mehedinti
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2007
Opinia mea: Este, pana acum, singura carte scrisa de un barbat pe care eu am citit-o, in care este surprins atat de sincer, sensibil si adevarat sufletul unei femei. Se poate spune ca este un elogiu si un omagiu adus femeii adevarate, adica celei care exista, traieste o viata reala, nu celei care apare in imaginatia scriitorilor. Proza este densa, cu aspect memorialistic, bazata pe fluxul ratiunii, dar cu o voce narativa subiectiva coerenta, logica si de cele mai multe ori urmarind un fir narativ cronologic. Stilul este clar, sincer, implicat, fara sincope, mestesugit. As putea spune ca nu este chiar lectura preferata de adolescenti, insa nu intentionez sa jignesc pe nimeni prin aceasta remarca. Pur si simplu nu cred ca ei sunt target-ul, publicul-tinta al acestei carti. Cartea se citeste usor, dar nu este o proza facila. Prezinta sentimente dulci-amarui, viata asa cum este ea, fara masti, dar si fara false pudori.  Chiar daca ii lipsesc conventiile specifice, as spune ca stilul este epistolar si memorialistic in acelasi timp, un artificiu narativ foarte inteligent al autorului.

Personajele: Personajul principal este Ana, sotia personajului-narator, Nicolas, care este un artist cunoscut (pictor). Ana este un personaj absent, ea ne apare tridimensional ca urmare a prezentarii vietii sale alaturi de personajul-narator. Tot ceea ce stim si aflam despre ea provine din ceea ce ne relateaza si crede el. Iar viata Anei, vazuta si analizata de Nicolas, ne face, ca cititori, sa empatizam instantaneu cu sotul vaduv si sa consideram disparitia ei din aceasta lume ca pe o pierdere iremediabila.

Sfarsitul: Despre sfarsit aflam practic la putin timp dupa inceput: Ana a murit, dar pana la urma nu asta conteaza aici, pentru ca nu despre asta e vorba neaparat. Toti murim, dar cati dintre noi lasa in urma lor acea senzatie de gol abisal, de persoana imposibil de inlocuit? Si despre cati dintre noi poate cineva sa spuna atat de artistic atat de multe lucruri frumoase?

Coperta: Deoarece nu ne este dezvaluit autorul tabloului care face ilustratia de pe coperta cartii, nu va pot spune cui apartine (desi imaginea imi sugereaza o figura din tablourile lui Modigliani si chiar cumva imi aminteste de Gaugin). Insa pot spune ca este foarte bine aleasa, ilustrand perfect titlul si subiectul cartii.

Citate: „Intelegea ca viciul sau harul de a citi depindeau de prima carte. Cel care ajungea sa fie interesat de o carte devenea, inevitabil, sclavul lecturii. O carte te trimitea la alta, un autor, la altul, pentru ca, in pofida celor spuse indeobste, cartile nu rezolvau niciodata problemele, ci ti le creau, asa incat curiozitatea cititorului ramanea vesnic nesatisfacuta. Si, apeland la alte titluri, incepeai un lant ce nu se putea sfarsi decat odata cu moartea.”

„Imposibilitatea de a-ti retrai trecutul, indreptandu-ti greselile, este una dintre neputintele cele mai groaznice ale conditiei umane. Viata ar fi mai suportabila daca ni s-ar da o a doua sansa.”

Punctaj: 5/5

Octombrie 2, 2011 - Posted by | Noutati, Recenzii | , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. Pe mine m-au enervat tonele de puncte de suspensie din cele cateva pagini din „Damnare” pe care le-am citit =/ Parca autoarea incerca prea mult sa faca totul sa para dramatic si stilul parea destul de simplu si de… amator, cumva. Nu cred ca as avea rabdare sa o citesc, dar ma bucur ca nu a ramas necitita. xD
    „Doamna in rosu pe fundal cenusiu” chiar pare interesanta, o sa o adaug pe lista de to-read. Imi place mult citatul despre carti!

    Comentariu de Sorana | Octombrie 2, 2011 | Răspunde

    • multumesc pentru carte🙂. inca de cand am vazut-o prima data m-au atras coperta si titlul🙂. am o slabiciune pentru gotic si pentru ceea ce e contra curentului😀. de tura asta m-am pacalit, dar eu sunt optimista: ca sa apreciezi literatura buna, e necesar sa citesti si literatura slaba :)).

      Comentariu de sandybook | Octombrie 2, 2011 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: