HocusPocusPreparatusBlog(us)

words, words, words.com weblog

Cosmarul lui Craznic

😀 Nu va lasati pacaliti de titlul post-ului, nu spun ca Oliviu Craznic ar avea vreun cosmar, desi nu sunt sigura ca are doar unul, daca am in vedere faptul ca, pentru a scrie romanul sau gotic si horror “… si la sfarsit a mai ramas cosmarul“, la care se refera de fapt titlul amintit, a trebuit sa faca o lunga incursiune in cronicile medievale, care nu prezinta povesti idilice.😀

Postarea de fata va cuprinde in principal o recenzie a romanului “… si la sfarsit a mai ramas cosmarul“, de Oliviu Craznic, scriitor roman contemporan si aflat la primul sau proiect scriitoricesc de asemenea dimensiuni, proiect care a avut un succes extraordinar, daca avem in vedere interesul suscitat de roman pe piata de carte romaneasca, printre critici si printre cititorii care detin bloguri, precum si faptul ca a fost recompensat cu Premiul Galileo 2011 (pentru cel mai bun roman publicat in 2010).

In alta ordine de idei, aici, pe situl de profil goodreads, gasiti recenzia mea in limba engleza pentru acest roman, pe care nu o mai postez si pe blog, pentru ca ar insemna sa am un material imens, care ar putea sa va sperie si, astfel, sa refuzati sa-l mai cititi.😀 (Cunoastem noi unele obiceiuri de lectura. ;))

Titlul: … si la sfarsit a mai ramas cosmarul (… And Then The Nightmare Came At Last)
Autorul: Oliviu Crâznic
Editura: Vremea
Colectia: Rosu si Negru (Horror)
Anul aparitiei: 2010

Opinia mea: Mi-a placut modul in care aceasta carte trateaza problema Raului. Cu totii stim ca Binele si Raul exista, dar ele tind sa ramana doar niste notiuni abstracte in mintile noastre, parca fara a ajunge sa ne atinga vietile cu adevarat. Aceasta carte ne reaminteste, poate un pic cam brutal, ca Raul este parte din viata noastra si ca nu ar trebui sa uitam asta niciodata, deoarece el navaleste in cotidianul nostru brusc, atunci cand suntem cel mai putin pregatiti sa-l infruntam.

In romanul lui Craznic ni se prezinta cea mai infioratoare si mai ingrozitoare fata a Raului – insusi Diavolul (care poate avea la fel de bine figura feminina sau masculina, ori chiar amandoua in acelasi timp :D). Aici, manifestarile diavolesti (precum vampirii, varcolacii, incubii, Zburatorul, ielele, ciuma, mortii vii, cimitirele bantuite, mormintele profanate etc.) nu sunt in niciun caz romantate, cum intalnim de obicei in literatura fantasy, mai ales in cea pentru tineri. De asemenea, niciun sarut al vampirului nu este vazut cu ochi buni in acest univers fictional intunecat, gotic, plin de prevestiri si semne de rau augur.

Avand in minte aceste lucruri, nu vom fi mirati asadar de viziunea scriitorului asupra Sfintei Inchizitii medievale, adica una mai degraba de intelegere la propriu a misiunii ei sfinte, aceea de a se lupta cu Raul in toate formele lui numeroase si extrem de neasteptate, de proteice. Inchizitia este vazuta asadar ca o organizatie ce-si ia foarte in serios misiunea si nu precupeteste niciun efort in lupta contra dusmanului lui Dumnezeu, chiar cu riscul unor pierderi colaterale, daca putem spune asa.

Mi-a placut foarte mult modul in care autorul „se joaca” cu cititorul, cam ca pisica cu soarecele, anticipand mereu evenimentele, in prima parte a romanului poate chiar excesiv, uneori, dar nespunand de fapt absolut nimic decat exact in momentul in care lucrurile trebuie dezvaluite, iar in acel moment, cititorul face cunostinta cu cele mai intunecate dintre asteptarile si presupunerile sale. Adevarul este ca nu doresc sa va dau prea multe amanunte din poveste, pentru a nu va strica surpriza lecturii, mai ales ca aceasta carte TREBUIE citita.😀

Cred ca atmosfera poate fi considerata un personaj de sine statator in aceasta poveste. Ea este apasatoare, intunecata, incordata, schimbatoare si infricosatoare de multe ori (vezi capitolul cu baronul Von Walter care bate la usa lui Arthur de Seragens, in toiul noptii, sau capitolul luptei din turnul castelului ;)). Castelul Ultimelor Turnuri se afla in regiunea Nuit-aux-Bois (trad. aprox. „noaptea in paduri”), pe langa el curgea raul numit L’Eau d’Inferre (trad. aprox. „raul Infernului”) si era un loc blestemat, recunoscut, se pare, datorita violentelor extreme, nebuniei diabolice si faptelor nepermise ale fostului proprietar, marchizul Henri de Lauras-Montale, de la care personajul Josephine de Lauras il mostenise de curand, nu insa in lipsa unor zvonuri cutremuratoare referitoare la aceasta mostenire. De altfel, insusi numele castelului sugereaza ideea de sfarsit, de spatiu uitat de lume, loc propice apocalipsei, contribuind astfel din plin la crearea si mentinerea tensiunii actiunii textului.

 

Toate personajele sunt de fapt mai mult decat ceea ce par a fi la o prima vedere, lucru pe care il constatam odata cu inaintarea in diegeza, acestea dezvaluindu-si treptat adevarata natura si caracterul, dar si secretele, partial. Niciunul dintre ele nu se afla acolo (adica printre invitatii la nunta marchizei Josephine de Lauras cu contele Max Schwartz) fara motiv si aproape toti au secrete urate care le umbresc vietile. Acordandu-le atentie in egala masura, autorul reuseste sa-si zapaceasca cititorul (in sensul bun al cuvantului), acesta din urma nemaifiind sigur de unde vine adevarata amenintare, pana la sfarsitul povestii.

Finalul romanului consta intr-o serie de dezvaluiri in cascada si nu este in niciun caz fericit, daca luam in considerare acceptiunea generala a termenului😀 (asta, in cazul in care v-ati fi asteptat la asa ceva). Putem spune insa ca este un sfarsit corect, rezonabil si moral. Asadar, Binele poate fi pus la incercare, provocat, invins chiar temporar de Rau, dar in final, nu poate fi distrus/desfiintat. Cumva, cred ca mesajul cartii este unul optimist, plin de speranta, care sustine ca natura umana nu este total si irevocabil corupta sau coruptibila. Cel putin asa am interpretat eu alegerea finala a vicontesei Adrianna de Valois, pe care o putem considera drept ultimul bastion al Binelui, ce nu se lasa corupt cu niciun pret.

nick_ashdonImi place cavalerul Arthur de Seragens, dar pe vicontele Raoul de Vincenne il iubesc😀. In timp ce Arthur este atat de uman, de plin de slabiciune omeneasca, Vincenne reprezinta natura umana optimista, rationala si este tipul curajos, poate prea mult, provocandu-si astfel in mod inutil destinul. Cu toate calitatile sale, el isi dovedeste apartenenta la specia umana prin alegerile stupide (acceptarea invitatiei si venirea la nunta) si prin erorile de judecata (in cazul Josephinei de Lauras).

Despre celelalte personaje importante ale romanului nu pot spune decat ca au capatat ceea ce s-au asteptat cel mai putin:

contesa Giulianna Sellini s-a jucat cu focul si a crezut ca scapa nepedepsita, dar… s-a ars rau tare,

Huguet de Castlenove a jucat „rolul” pasarii care pe limba ei a pierit, mai ales ca si-a ales foarte prost momentul sa „cante” si pentru ca nu si-a apreciat dusmanul la adevarata lui valoare,

ducele Eduard de Chalais – reprezentant al frumusetii reci, crude, care ascunde secrete teribile, dar care, in virtutea perfectiunii pe care crede ca o detine, se avanta curajos in situatii periculoase si crede cu tarie in capacitatea sa de a rationa; a fost mai ales victima modului sau de a trai si a imaginii de sine, cred eu😀,

marchiza Josephine de Lauras – pur si simplu a facut cea mai grava eroare de judecata din viata ei si a platit-o poate mai scump decat ar fi meritat, dar, na!, era nevoie si de un exemplu😉,

– in cazul contelui Max Schwartz – numele spune absolut totul,😉 chiar daca si eu am avut multa vreme dubii privind judecata mea,

– si ultimul, dar nu mai putin important, temutul inchizitor Albert de Guy a dovedit ca Raul poate fi infruntat si invins (pana se repliaza), dar doar cu sprijinul credintei nestramutate, al suspiciunii permanente si nu fara pierderi colaterale, care nu fac altceva decat sa ofere puteri sporite Raului.

Un alt mesaj important al romanului cred ca este acesta: CARTILE SUNT PERICULOASE, intr-un fel sau altul, in functie de cei care le recepteaza „invatatura”.😉 (O sa vedeti voi la ce ma refer cand o sa cititi romanul. :D)

In final, pot spune ca mi-a facut mare placere sa citesc acest roman (chiar daca eu nu sunt un fan al genului horror) si am apreciat drept interesant si exhaustiv studiul autorului, „O saga in negru„, din postfata cartii, in care prezinta mai pe larg unele dintre manifestarile Raului de-a lungul istoriei. Un alt punct de interes cred ca este anexa intitulata „… Si la sfarsit au mai ramas intrebarile„, semnata de Ioana Lazarescu si care este, de fapt, o recenzie ce pune in valoare problematica subiectului cartii si o trateaza cu responsabilitate, intuitie si, uneori, cu umor fin („Tot ceea ce au reusit insa personajele a fost, in cuvintele autorului, sa faca ceea ce trebuie, cui nu trebuia.„)😀

Coperta: De fapt, ar trebui sa spun „Copertele”, pentru ca in acest caz avem puncte de interes pe toate cele 4 coperte ale cartii. Astfel, Coperta 1 este conceputa in rosu si negru, un fel de dégradé (probabil o aluzie la titlul colectiei din care face parte romanul si la faptul ca subiectul este „sangeros” si „intunecat”), prezentand in mod minimalist fereastra gotica a unui probabil castel medieval, cu vedere inspre exterior, catre un spatiu dominat de un cer rosu, plin de nori intunecati, amenintatori. Cred ca este o imagine absolut perfecta pentru a ilustra povestea dintre coperte.

Coperta 2 cuprinde o dedicatie si portretul sub forma de camee al unei femei tinere, ce pozeaza drept o domnita aristocrata.

Coperta 3 este, in mod neobisnuit, nu alba, ci gazda unor versuri in limba engleza care apartin, pare-se, domnitei careia ii este dedicat romanul.😀

Coperta 4, in buna traditie a cartilor contemporane, este ocupata de o scurta prezentare a cartii, cu scopul de a pune in garda cititorul cu privire la subiectul cartii, dar si cu scopul de a-l convinge sa o lectureze.

Citate: Despre ducele de Chalais: Am auzit spunandu-se la o serata ca, atunci cand Maiestatea Sa l-a numit, pe jumatate in gluma, „obraznic”, ducele replicase: „E adevarat, Maiestate. Dar nu va permit sa ma numiti asa.”

  • Josh Dallas as Prince Charming on Once Upon A Time S01E16Respiram usurat aerul tare de munte, mirat ca ma simteam revigorat, si minunandu-ma cum Dumnezeu – sau Soarta, sau Diavolul – le potriveste pe toate.
  • … barfa e atat de la moda, incat ar fi o dovada de prost-gust sa nu aiba nimeni despre tine ceva rau de spus. 😀
  • Lucrurile incepeau sa se lege, sau cel putin asa mi se parea mie. De-ar fi fost totul atat de simplu!… Dar omul e invatat sa traga concluzii din informatiile pe care le are, in vreme ce adevarul se afla, de cele mai multe ori, in informatiile care lipsesc…
  • De altfel, cu aceasta ocazie am mai remarcat ceva in tinuta rigida a contelui, ceva ce nu puteam lamuri prea bine. Era ca si cum un lucru evident imi scapa, si ma frustra destul de tare. Nu se potriveau deloc. Nici o dragoste deosebita nu parea sa existe intre ei, iar situatia materiala si pozitia sociala a contelui, desi bune, nu erau suficient de stralucite pentru a justifica o casatorie din interes.
    De ce naiba il alesese?…
    Din nefericire, aveam sa aflu.
  • … Inchizitia era singurul bastion intre noi si Intuneric. Iar Intunericul era aproape.
  • Ceea ce insa ni se parea clar amandurora, era faptul ca ne aflam in prezenta celei mai interesante adunaturi de oaspeti posibil. […] Era ca si cum Josephine de Lauras se straduise sa adune cele mai pitoresti personaje din toate colturile tarii, pentru a-i oferi sotului ei un adevarat spectacol, nu neaparat de cea mai buna calitate. Si persista senzatia ca suntem manipulati, ca jucam niste roluri pe care ni le-au hotarat altii. Erau prea multe coincidente.
  • Ma simt ca intr-o plasa uriasa cu mii de ochiuri sparte, iar cineva le coase sa le astupe. Si o face mai repede decat ne hotaram noi prin care sa iesim.
  • Daca ne ferim sa vorbim despre Rau, nu inseamna ca il facem sa dispara. Raul trebuie infruntat, nu ocolit.
  • Cine nu crede in Diavol nu crede nici in Dumnezeu, spuse de Guy. Ceea ce e periculos.
  • Vicontesa se ridica sprintena si ma saruta pe obraz. Buzele ei erau dulci ca sfarsitul, iar atingerea usoara ca a unui fluturas.
  • Cand nu-ti mai ramane decat un singur ochi, incepi sa vezi lucrurile cu adevarat bine.

Punctaj: 5 / 5

August 24, 2012 - Posted by | Carti, Noutati, Recenzii | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

4 comentarii »

  1. […] Cronică ilustrată (recenzie, imagini, personaje, scene, citate): https://sandybook.wordpress.com/2012/08/24/cosmarul-lui-craznic/ […]

    Pingback de CRÂZNIC, OLIVIU: …ŞI LA SFÂRŞIT A MAI RĂMAS COŞMARUL | Best Vampire Books | August 25, 2012 | Răspunde

  2. E intotdeauna placut sa gasesti oameni la fel de dedicati si cu simt de raspundere🙂 Multumim pentru cuvintele frumoase!

    Comentariu de Ioana Lazarescu | August 27, 2012 | Răspunde

  3. […] Cronică ilustrată (recenzie, imagini, personaje, scene, citate): https://sandybook.wordpress.com/2012/08/24/cosmarul-lui-craznic/ […]

    Pingback de CRÂZNIC, OLIVIU: …ŞI LA SFÂRŞIT A MAI RĂMAS COŞMARUL (VARIANTA EBOOK) | Best Vampire Books | Septembrie 20, 2012 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: